“Totul e o tabla de sah cu nopti si zile la care sedea Destinul, mutandu-i pe oameni ca pe niste piese”

Este destinul o superstitie, o certitudine sau poate un cuvant scris cu litere rosii pe fruntea fiecaruia inainte sa respiram pentru prima oara aerul vietii? E posibil ca povestea sufletelor noastre sa fie deja imprimata pe o carte de joc si apoi aruncata la intamplare intr-un pachet de existente?! Pentru mine ar fi o dezamagire sa aflu ca exista; mi-as simti mainile deja legate, mintea ingradita si inima programata unor sentimente de dinainte sa ma nasc.

            Daca destinul pluteste printre noi, care mai este farmecul vietii, placerea sau frustrarea in a lua o decizie si in final satisfactia reusitei? Ce fel de maini aspre iti trag asadar cu dibacie sforile gandurilor pentru a-ti masura pasii...? Nu ar fi cu adevarat dezagreabil sa stii ca traiesti intr-o lume regizata in care fiecare protagonist e figurant in acelasi timp pentru cel de langa el?

Dar exista ceva. Si tot destin se numeste, insa este putin altfel. Sa zicem ca avem doua puncte: punctul A (reprezentand nasterea ta - ca timp/data) si punctul B (reprezentand nunta ta - ca timp/data). Destinul zice ca nu alegi sa ajungi de la A la B dar alegi cum ajungi de la A la B. Si daca imi imaginez doua puncte intr-un plan (punctul A si punctul B), iau creionul si incep sa desenez, neridicand creionul de pe foaie, plecand din A, ajung in B prin ce cale vreau eu. Dar ajung obligatoriu. Si sa zicem ca-s 2 variante, un arc de cerc care are ca diametru segmentul AB, si segmentul AB. Astea sunt 2 alegeri pe care le-as putea face. Si daca as fi arcul de cerc, si m-as indeparta de traseu intial, la un anumit punct nu ma voi mai indeparta si voi incepe sa ma apropii, adica oricat de mult m-as indeparta de B tot spre B ma indrept. Asta inseamna ca avem de ales, insa alegerile noastre sunt controlate. Nu suntem 100% liberi, sa ne ducem oricat de departe vrem, si sa trecem “pe langa” B. Asta daca ar exista destinul .

Si totusi, noi vrem oare sa avem atata libertate? Atata libertate nu ar fi periculoasa pentru noi?

Imi place sa cred ca sunt libera ca semintele de la o papadie scuturate de vant sau o piatra intrata in pantof ce fac parte din sfera unor coincidente…

Este oare totul un sistem bine gandit astfel incat sa nu ne autodistrugem? Ma gandesc totusi la ce a zis Newton (o zic cum o tin minte, nu citez).. “Cum poti sa zici ca nu exista Dumnezeu cand totul e asa perfect?”. Si chiar asa… Cum? Totusi “cineva” a pus la punct tot sistemul asta, si totusi cine? Arabii il numesc Allah, noi il numim Dumnezeu, chinezii Buddha, dar e acelasi…